Despre atacul SUA asupra Venezuelei - scurta introducere, partea a doua

"Also cocaine is bad, too" - JD Vance

Pentru că am citit destul de mult ce s-a scris în spațiul online din România despre ce se întâmplă în Venezuela, simt nevoia să revin cu o a doua parte sau, mai exact, cu un exercițiu de demontare a câtorva mituri recurente. Nu sunt specialistă în Venezuela. Tocmai de aceea folosesc surse serioase și analize făcute de economiști și jurnaliști care chiar cunosc regiunea și dinamica globală a puterii. Ce urmează nu este o „opinie”, ci o încercare de a pune lucrurile în context.

1. „Totul e despre petrol”

Începem cu Gabriel Zucman (pe care îl stiți din Avuția ascunsă a națiunilor. O anchetă asupra paradisurilor fiscale ) care arată clar că petrolul a fost, istoric, axa materială a relației economice dintre Statele Unite și Venezuela. În special în perioada cuprinsă între anii 1920 și 1960, Venezuela a funcționat ca un caz extrem de extracție transnațională de valoare, în care o parte semnificativă din venitul generat de economia petrolieră ajungea direct la acționari americani.

Zucman nu susține că intervenția SUA ar fi „doar despre petrol” și nu exclude alți factori geopolitici, ideologici sau strategici. Dar insistă că fără petrol, acești factori nu ar avea aceeași miză. În formularea sa:

„Nu poți înțelege îndepărtarea lui Nicolás Maduro fără a înțelege interesele financiare enorme implicate într-o schimbare de regim la Caracas.”

Pentru o analiză detaliată a acestui argument, cu date istorice și grafice, Zucman recomandă lectura integrală a textului său de pe Substack: Understanding U.S. intervention in Venezuela

Dacă Zucman arată de ce petrolul contează, Adam Tooze (dacă linkul e paywalled pot să trimit eu textul) mută discuția într-un alt plan: ce înseamnă, concret, petrolul în economia Venezuelei de astăzi. Tooze subliniază că afirmația „Venezuela are cele mai mari rezerve de petrol din lume” este înșelătoare dacă nu este contextualizată. „Rezervele dovedite” nu sunt un fapt natural, ci o categorie contabilă dependentă de prețuri, tehnologie, infrastructură, capacitate instituțională și stabilitate politică. În cazul Venezuelei, o mare parte din aceste rezerve sunt petrol extra-greu, dificil și costisitor de extras, dependent de rafinării specializate din afara țării.

Un al doilea element central la Tooze este datoria. Analizele juridice arată că marile arbitraje inițiate de ExxonMobil și ConocoPhillips nu se bazează pe „contracte încălcate” în sensul clasic invocat public. Investițiile lor în Orinoco au fost posibile doar într-un regim de excepție prevăzut explicit de legea venezueleană a naționalizării din 1975, care păstra intactă suveranitatea statului asupra regimului fiscal și legal. Documente interne, devenite publice prin Wikileaks, arată că inclusiv executivi Exxon recunoșteau în privat că nu aveau bază legală solidă pentru a contesta creșterea taxelor. Cu toate acestea, litigiile internaționale au transformat o restructurare legală într-o revendicare financiară de zeci de miliarde de dolari. Venezuela intră în criza actuală cu un nivel ridicat al datoriilor publice și al obligațiilor comerciale ale companiei de stat PDVSA. Aceste datorii nu sunt doar o problemă contabilă, ci creează un cadru juridic constrângător: arbitraje internaționale, litigii, clauze contractuale și active externe expuse confiscării.

În această cheie, petrolul explică miza, dar nu oferă o ieșire simplă. Chiar și într-un scenariu de „schimbare de regim”, oricine ar prelua controlul ar moșteni nu doar câmpuri petroliere, ci și un sistem juridic și financiar profund constrângător.

Dintr-o perspectivă diferită, dar convergentă, Michael Roberts insistă asupra unui punct similar: rezervele nu sunt producție, iar producția nu este profit. Roberts observă că Venezuela a beneficiat de petrol ca motor de redistribuire socială într-un context foarte specific: anii 2000, marcați de prețuri excepțional de ridicate. Odată cu prăbușirea acestora și cu schimbarea contextului global – supraproducție, tranziție energetică, stagnare economică – petrolul venezuelean a devenit din ce în ce mai dificil de valorificat profitabil. Din această perspectivă, intervenția nu poate fi explicată prin „nevoia de petrol”, într-o lume în care Statele Unite sunt deja cel mai mare producător global. Miza este mai degrabă menținerea unei ordini economice și geopolitice, nu accesul la o resursă care, în condițiile actuale, are o rentabilitate fragilă.

Această serie de observații este sintetizată cel mai clar de Chris Morlock, care critică frontal reflexul de a explica intervențiile imperiale prin formula „they’re just there for the oil”. Și genul ăsta de analiză mai potolește și marii aplaudaci ai lui Trump. Pentru că acest petrol nu va ajunge la the common people ci la companii și la creșterea profitului, pe scurt. Darm ai complex, deși mă irită tonul să patronizing, Morlock arată că, în capitalismul financiarizat contemporan, miza nu mai este extracția productivă de resurse, ci controlul juridic și financiar asupra statelor. Tocmai de asta nu avem clar un plan pentru ce se întâmplă după - adică Trump a zis că va permite firmelor americane, dar pare foarte clar cum se va întâmpla asta. Morlock zice că petrolul devine valoros nu prin producție, ci ca garanție pentru datorii, obiect de arbitraj, instrument de disciplinare geopolitică - prin IMF și recordarea Venezuelei la economia capitalistă globală și privatizări.

Petrolul de genul acestea poate fi mai util lăsat în pământ decât extras, pentru că permite menținerea unor relații de dependență și control fără a risca scăderea prețurilor prin creșterea ofertei. O traducere rezumată a analizei lui:

SUA nu au extras petrol din Irak într-un sens semnificativ: nu au crescut oferta, nu au scăzut prețurile și nu au adus beneficii materiale populației americane.

Această explicație devine nefondată odată ce înțelegi capitalismul financiarizat, al cărui obiectiv nu este extracția productivă, ci prevenirea ei, în favoarea rentei, datoriei și controlului. Ceea ce s-a întâmplat în Irak nu a fost extracție de petrol, ci jaf financiar: contracte fără licitație, datorie, arbitraj și prăbușirea producției.

Același tipar se repetă în Venezuela. Nu asistăm la un plan de reconstrucție industrială, ci la un proces de dezmembrare financiară. Sancțiunile induc defaultul; defaultul activează arbitrajul; arbitrajul permite sechestrarea activelor externe. Producția nu trebuie relansată – dimpotrivă, ar submina întregul mecanism prin scăderea prețurilor. Într-un sistem dominat de dolar și derivate financiare, banii nu se fac inundând piața cu petrol, ci restrângând oferta, securitizând fluxurile viitoare și extrăgând rente prin datorie. Petrolul este cel mai valoros atunci când nu este produs.

2. „Au venit să aducă democrația”

Probabil cel mai slab argument dintre toate. În niciun moment administrația Trump nu a susținut oficial că intervenția ar avea drept scop „democratizarea Venezuelei”. Dimpotrivă: au evitat explicit această formulare, tocmai pentru că ar fi presupus o încălcare directă a dreptului internațional (chiar și a acelora care, în practică, sunt adesea ignorate). În schimb, acțiunea a fost definită ca una de policing prin combatere a narco-terorismului (revin la acest punct mai jos).

Dacă ar fi fost vorba despre democrație și moralitate, atunci: de ce nu a existat o intervenție în cazul genocidului din Palestina? Indiferent cum privim statul Israel, vorbim despre ucideri sistematice ale palestinienilor, inclusiv după încetări declarative ale focului. de ce nu Sudan?

Platforma Drop Site News documentează foarte bine aceste duble standard. De acolo aflăm inclusiv că presa americană nu este nici pe departe „liberă” în astfel de momente: New York Times și Washington Post știau despre intervenție și au refuzat să publice informația, din din din loialitate sau presiune politică.

Un detaliu ignorat aproape complet în discursul despre „apărarea democrației” în Venezuela este absența consimțământului democratic în statele care au susținut sau tolerat acțiunea.

Datele recente de la YouGov arată clar că majoritatea britanicilor se opun raidului SUA pentru capturarea lui Nicolas Maduro. Nu vorbim despre o societate polarizată sau indecisă, ci despre o respingere netă, transversală politic.

Chiar și în rândul conservatorilor, sprijinul este fragmentat, departe de un consens. Dacă intervenția ar fi într-adevăr despre „democrație”, ne-am aștepta ca publicul dintr-o democrație liberală majoră să o susțină. Datele arată exact opusul.

Mai mult, un alt set de date YouGov, preluat și sintetizat de Stats for Lefties, produce un rezultat politic devastator pentru narațiunea occidentală. Nicolas Maduro este mai puțin detestat în Marea Britanie decât liderii occidentali implicați direct sau indirect în această acțiune.

Asta nu spune nimic bun despre Maduro. Spune însă ceva extrem de grav despre credibilitatea democratică a celor care pretind că acționează în numele valorilor democratice. Această ruptură explică de ce administrația Trump a evitat constant limbajul democrației și drepturilor omului și a preferat cadre juridice alternative: „policing”, „narco-terorism”, „law enforcement”. Nu pentru că aceste cadre ar fi mai solide juridic, ci pentru că discursul democratic nu mai este credibil nici măcar acasă. Dacă democrația ar fi fost miza, ar fi existat dezbatere publică, sprijin electoral și asumare politică explicită. În schimb, avem o operațiune executivă, justificată tehnocratic, respinsă de opinia publică și apărată printr-un limbaj de securitate, nu de reprezentare.

Procesul intentat lui Maduro arată o încălcare gravă a dreptului la apărare (due process), ceva ce administrația Trump practică sistematic: răpiri, transferuri rapide, judecăți accelerate, fără timp real pentru pregătirea apărării. Până la apariția unor documente oficiale publicate de instanță sau confirmate de presă juridică specializată, aceste transcrieri trebuie tratate ca materiale neconfirmate. Ele sunt analizate aici exclusiv ca simptom politic și discursiv, nu ca sursă factuală.

Citesc acum, la recomandarea lui Catalina Hirean, autobiografia Assatei Shakur. Unul dintre procesele ei a fost câștigat tocmai pentru că avocații nu avuseseră timp să se pregătească, un precedent extrem de relevant aici.

Ca sa nu mai amintesc cum au adus democrația în Irak, Afganistan sau Libia și care au fost consecințele.

4. „Also, cocaine is bad too!”

Aceasta a fost, fără exagerare, formularea lui JD Vance, încercând să justifice invazia Venezuelei. Important de subliniat: Vance a precizat că nu este vorba despre fentanyl, deși acesta ar fi tranzitat și Venezuela, ci despre cocaină. Gustavo Petro răspunde direct acuzațiilor de narco-terorism aduse Venezuelei și, implicit, regiunii:

„Nu știu dacă Maduro este bun sau rău, nici măcar dacă este traficant de droguri. Dar în arhivele justiției columbiene – după mai bine de jumătate de secol de confruntare cu cele mai mari mafii ale cocainei – nu apar numele lui Nicolás Maduro sau al Cilei Flores.

Cei care au încercat să îi denunțe au fost doar generali ai opoziției venezuelene, fără probe, în încercarea de a răsturna votul popular.

Sistemul judiciar din Columbia nu îmi aparține. Este independent de mine și este controlat în mare parte de opoziția mea politică. Dacă cineva vrea să afle cum funcționează mafia cocainei și mercantilizarea ei, trebuie să se uite exclusiv în arhivele judiciare columbiene.

De aceea resping profund faptul că Trump vorbește fără să cunoască realitatea. Numele meu nu apare de 50 de ani în dosarele judiciare legate de narcotrafic, nici înainte, nici acum. Încetați să mă calomniați, domnule Trump.”

Petro merge mai departe și mută discuția din registrul penal în cel istoric și politic:

„Așa nu se amenință un președinte latino-american ieșit din lupta armată și din lupta pentru pace a poporului columbian.

Am făcut parte din M-19, organizația care a luptat pentru democrație împotriva dictaturii civile a ‘stării de asediu’ și care a realizat prima pace din America Latină contemporană.

Nu cereți invazii în numele nostru. Am suferit genocidul narco-statului și al aliaților săi politici, am pierdut zeci de mii de camarazi – și am câștigat prin pace.”

În final, Petro respinge explicit logica de sferă de influență:

„Nu accept ca America Latină să fie desemnată unilateral drept ‘curtea din spate’ a cuiva. Suntem republicani, independenți și mulți dintre noi revoluționari.

Nu vedeți narcotraficanți acolo unde există luptători reali pentru democrație și libertate. Respectați-ne și citiți istoria noastră.”

Argumentul narco-terorismului este repetat obsesiv, dar fără probe juridice. Poziția președintelui Columbiei este relevantă tocmai pentru că vine dintr-un stat care cunoaște traficul de cocaină mai bine decât oricine. Gustavo Petro spune limpede:

„În arhivele justiției columbiene, după o jumătate de secol de confruntare cu cele mai mari mafii ale cocainei, nu apar numele lui Nicolás Maduro sau al Cilei Flores.”

Asta nu este o opinie politică, ci o constatare instituțională. Declarația lui Petro este importantă nu pentru că îl „apără” pe Maduro, ci pentru că refuză substituirea probelor juridice cu narațiuni geopolitice. În absența unor dovezi în arhivele judiciare ale statului care a purtat timp de decenii războiul real cu cartelurile cocainei, narco-terorismul devine un concept politic elastic, nu o categorie legală.

Exemplul Hondurasului este revelator. Juan Orlando Hernández a fost ani de zile unul dintre cei mai apropiați aliați ai Statelor Unite în regiune și un partener cheie în „războiul împotriva drogurilor”. În tot acest timp, procurorii americani aveau deja probe și mărturii care îl legau direct de carteluri de cocaină. Nicio intervenție, nicio sancțiune, nicio acuzație publică nu a urmat cât timp Hernández era util geopolitic. Abia după ce și-a încheiat mandatul a fost extrădat și condamnat.

Acest caz arată clar că eticheta de „narco-terorism” nu este aplicată în funcție de fapte, ci de aliniere politică. Nu traficul de droguri declanșează intervenția, ci pierderea controlului geopolitic.