Despre atacul SUA asupra Venezuelei - scurta introducere

E sâmbătă dimineață și, dacă te-ai trezit la fel de confuză ca mine, e legitim să te întrebi cum este posibil ca, în 2026, o țară să bombardeze nestingherită o altă țară, în contextul în care joacă rolul de peace broker în alte conflicte mondiale. Sunt aici să împart ce am înțeles și ce am aflat eu într-un lazy dive de sâmbătă, 3 ianuarie. Pe lângă curiozitate, am și niște cunoștințe adunate formal prin doctorat în antropologie și o preocupare constantă pentru egalitate și dreptate globală și socială. Și, în ciuda unei imagini de persoană care uneori poate părea intransigentă (posibil să fiu), take it as you wish.

Trump tatonează Venezuela cam de când a revenit la putere. A denumit-o ca fiind un nod central al traficului de droguri. Cu o săptămână înainte de Crăciun a declarat fentanylul drept „armă de distrugere în masă”, a avansat nave militare în Caraibe și, potrivit relatărilor din presă, în urma unor operațiuni, administrația președintelui american Donald Trump a escaladat foarte mult presiunea asupra Venezuelei în numele combaterii traficului de droguri, în special pentru fentanyl și cocaină. SUA a efectuat lovituri asupra unor nave și facilități pe mare și pe uscat pe care le-a identificat ca fiind implicate în tranzitul drogurilor din regiune, iar aproximativ peste 110 persoane au fost ucise în aceste atacuri, conform relatărilor de presă (https://time.com/7342864/venezuela-caracas-strikes-trump/) deschizând o discuție despre crime împotriva umanității.

Pe 31 decembrie 2025, SUA a impus sancțiuni pe scară largă asupra companiilor petroliere venezuelene și asupra unor petroliere, inclusiv sechestrarea acestora, intenționând să submineze veniturile regimului Maduro prin blocarea exporturilor de petrol (https://apnews.com/article/sanctions-oil-tankers-venezuela-trump-maduro-9ffee61472d248aafdc9d9bef6195c2e).

Maduro, ales ca succesor al lui Chávez, ajunge președinte al Venezuelei în 2013, din șofer de autobuz și membru de sindicat (https://www.theguardian.com/world/2026/jan/03/nicolas-maduro-bus-driver-chavez-successor-us-detainee-venezuela). După câțiva ani urmează o criză profundă a petrolului, moment în care își pierde masiv din popularitate. Opoziția, sprijinită politic și financiar de SUA (există documente și investigații jurnalistice care indică acest lucru,), îl contestă pe fondul sărăciei, al blocadelor și al sancțiunilor impuse de Statele Unite. El ajunge să fie perceput ca un personaj caricatural și își pierde credibilitatea, inclusiv în presa internațională (Al Jazeera, de exemplu). Deși încearcă să mențină un front anti-american, acesta nu mai are coerența ideologică a perioadei Chávez, ci este mai degrabă unul geopolitic și defensiv.

Urmează reprimarea protestelor, supraviețuirea mai multor tentative de destabilizare și acuzații repetate de fraudare a alegerilor. Conform calendarului constituțional și presiunilor internaționale, ar fi trebuit să elibereze funcția anul trecut (2025). În ultima perioadă, acceptase ideea unor discuții cu Statele Unite, inclusiv pentru a clarifica acuzațiile privind presupusul său rol în traficul de droguri. (https://www.reuters.com/world/americas/venezuelas-maduro-holds-out-olive-branch-us-suggests-serious-talks-2026-01-02/).

Statele Unite nu au demonstrat însă convingător legătura dintre fentanyl și Venezuela, mai ales în contextul în care este larg cunoscut faptul că principalele rute ale fentanylului spre SUA trec prin Mexic.

Nava americană dislocată în Caraibe ar fi avut nevoie de reparații și trebuia să se retragă, ceea ce, ar fi pus presiune pentru ca operațiunea să nu se încheie „fără rezultate”.

În mijlocul nopții, la Caracas, Statele Unite au bombardat ținte din capitală, iar, potrivit declarațiilor administrației Trump, l-au capturat pe președintele în funcție al Venezuelei, transportându-l în afara țării. Procurorul general al SUA, Pam Bondi, a anunțat că Nicolas Maduro și soția sa au fost puși sub acuzare în Southern District of New York și că vor fi aduși să răspundă în fața justiției americane pe teritoriul SUA.

Cu toată armata sa, Venezuela nu a opus rezistență vizibilă, ceea ce ridică evident semne de întrebare: a negociat Maduro? a fost trădat? cum a fost posibilă o operațiune atât de stealthy într-un context în care erau implicați actori internaționali majori,Venezuela, SUA și China? În plus, luni avusese loc o întâlnire cu o delegație chineză, în urma căreia au fost anunțate acorduri ample în sectoare-cheie ale economiei, China fiind principalul beneficiar al petrolului venezuelean și principalul creditor al statului venezuelean în ultimul deceniu (https://www.ibtimes.co.uk/trump-bombs-venezuela-chinese-officials-visit-coincidence-message-beijing-1767896).

Întrebarea următoare este: este legal? Ca să fie ceva legal, trebuie să existe un cadru și o autoritate recunoscută care să decidă. SUA nu recunoaște Curtea Penală Internațională, nu a ratificat Statutul de la Roma, tocmai pentru a evita expunerea propriilor lideri și militari la urmărire penală pentru crime de război. De aici și situații paradoxale: vedem, de exemplu, în presă că Amal Clooney, implicată în proceduri legate de emiterea unui mandat internațional, a fost avertizată că ar putea avea probleme de acces în SUA semn că nu doar că SUA nu recunoaște ICC, dar se și opune activ.

Există, teoretic, o cale prin mecanismele ONU, prin Consiliul de Securitate, unde SUA are drept de veto. Dacă UNSC ar fi autorizat intervenția, aceasta ar fi avut o formă de legalitate internațională. Nu a fost cazul. Deci, conform dreptului internațional, acțiunea este ilegală. Mai există și discuția internă despre dacă o astfel de intervenție nu trebuia să treacă prin Congresul SUA, iar faptul că nu a trecut ridică semne de întrebare și la nivel constituțional american.

În orice caz, moral nu este. Motivul dominant rămâne petrolul, vizibil, discutat și rar negat.

Diaspora venezueleană, care a plecat în mare parte din cauza condițiilor de trai și a abuzurilor regimului Maduro, pare să uite că nicio democrație nu a fost impusă cu succes prin intervenție americană. Din contră, istoria intervențiilor americane este strâns legată de susținerea dictaturilor de dreapta. Faptul că nu o vedem pe María Corina Machado sau alți lideri ai opoziției reacționând ferm ridică suspiciuni privind o posibilă înțelegere cu administrația Trump nu e clar când, cum și la ce preț.

Cert este că un sistem imperial, autoritar, cu accente fasciste, care atacă state suverane, deportează oameni, discriminează, normalizează lagărele de detenție, limitează drepturile femeilor și ale persoanelor LGBT și oferă beneficii masive corporațiilor și industriilor speculative (inclusiv AI), nu este un semn bun.

Cam așa arată începutul acestui an. L-am început cu precauție și, sincer, nu am motive să-mi schimb privirea asupra lumii.